Aşează-te lângă mine,
sunt chiar eu,
umbra de femeie care
obişnuia să iţi lumineze
întreg chipul.
Acum,
nu ştiu care dintre noi
e mai mort.
Miroşi a ceai verde cu lămâie
şi cumva,
a întuneric.
Undeva mai încolo,
la câteva suflete depărtare,
suntem tot noi,
stinşi.
Ni s-au ars toate becurile.
Ar fi trebuit să iţi repete cineva
...Ce e mort
Mort rămâne...
Tâşnesc din tine
fâşii de lumină
Şi mie îmi vine să râd.
