miercuri, 11 ianuarie 2012

Eşec


Am încercat să te susţin
clipă de clipă,
moarte de moarte.

Mă zgârie un galben
murdar
ce răzbate tăcut în verdeaţa
copacului mort.

mi-e dor de singuratate
şi nici cândva
nu te-am aşteptat.

e-atâta veselie în juru-mi
încat par a fi un om
crescut de cai
şi nu de oameni.

Nimicul ăsta nu mai pâlpâie
Şi teamă imi e
Că sila asta mi s-a transformat
În plans.

Nu vezi?
Bach pentru noi
Şi-a scris preludiul.

3 comentarii:

  1. din pacate (pentru mine) eu rezonez cel mai adesea si cu adevarat la tristete...in mare parte poeziile de pe blog imi transmit tristete...insa nu sunt trista pentru ca tristetea asta e fecunda, naste cuvinte si, prin asta ... naste frumos, poezii cu adevarat frumoase...

    RăspundețiȘtergere
  2. Apreciez felul in care reusesti sa-i conferi tristetii o alura retro, un parfum amarui ca al anilor '20, un strop de feminism si de eleganta. Felicitari!

    RăspundețiȘtergere