Am încercat să te susţin
clipă de clipă,
moarte de moarte.
Mă zgârie un galben
murdar
ce răzbate tăcut în verdeaţa
copacului mort.
mi-e dor de singuratate
şi nici cândva
nu te-am aşteptat.
e-atâta veselie în juru-mi
încat par a fi un om
crescut de cai
şi nu de oameni.
Nimicul ăsta nu mai pâlpâie
Şi teamă imi e
Că sila asta mi s-a transformat
În plans.
Nu vezi?
Bach pentru noi
Şi-a scris preludiul.
din pacate (pentru mine) eu rezonez cel mai adesea si cu adevarat la tristete...in mare parte poeziile de pe blog imi transmit tristete...insa nu sunt trista pentru ca tristetea asta e fecunda, naste cuvinte si, prin asta ... naste frumos, poezii cu adevarat frumoase...
RăspundețiȘtergereApreciez felul in care reusesti sa-i conferi tristetii o alura retro, un parfum amarui ca al anilor '20, un strop de feminism si de eleganta. Felicitari!
RăspundețiȘtergereMultumesc din suflet!
RăspundețiȘtergere